De 1 Martie, românii sărbătoresc venirea primăverii într-un mod special. Simbolul primăverii și al revenirii la viață îl reprezintă mărțișorul, un mic obiect de podoabă legat pe un șnur împletit dintr-un fir alb și unul roșu. Mărțișorul se oferă în dar fetelor, iar în anii bisecți, fetele îl oferă în dar băieților (tradiția diferă de la o regiune la alta). La începuturi, mărțișorul era o monedă de argint care reprezenta Soarele sau o pietriciă simplă care se punea în piept. Mai târziu, este ilustrat asemenea unor pietricele de râu vopsite în alb și roșu și înșirate pe ață.
Prima legendă care vorbește despre mărțișor are în prim plan Soarele care a luat chipul unui fecior și a coborât la horă în sat. Acesta a fost urmărit și răpit de un zmeu care l-a închis într-o temniță. Odată cu dispariția lui, natura a murit, păsările nu mai cântau, iar copiii nu mai râdeau. După o vreme, un tânăr voinic a prins curaj și a plecat în salvarea lui. Drumul până la castelul zmeului a durat trei anotimpuri: vara, toamna și iarna. Tânărul a reușit după lupte grele să salveze Soarele și să redea viață naturii. Sleit de puteri, acesta nu a mai prins primăvara și și-a găsit sfârșitul în fața castelului. Sângele i s-a scurs pe zăpadă, iar pe când aceasta se topea, a răsărit primul ghiocel, vestitorul primăverii. De atunci, oamenii împletesc două ațe, una roșie și una albă. Roșul amintește de culoarea sângelui și semnifică dragostea și sacrificiul, iar albul amintește de ghiocel și simbolizează inocența și noile începuturi.
Cea de-a doua legendă ne-o prezintă din nou pe Baba Dochia, un personaj renumit în literatura română, despre care am mai pomenit aici.
Se zice că în vremurile de demult, pe plaiurile din jurul Carpaților, trăia un împărat mare și puternic pe care îl chema Decebal. Și împăratul acesta avea o fată tare frumoasă și cuminte pe care o chema Dochia. Pe cât era de mândră și de voinică Dochia, pe atât era de cinstită și de cuminte de veneau feciori de împărat, din toate părțile, s-o ceară de nevastă. Dar tatăl ei nu voia s-o dea niciunuia din câți au venit s-o ceară, zicând că nu i-a venit încă vremea măritatului. Dar pentru că Dochia tare a îndrăgit pe unul dintre pețitorii ei, un fiu de împărat harnic și viteaz, tatăl ei s-a hotărât în cele din urmă, să-i dea fata de nevastă.
În vremea asta s-a întâmplat că tatăl ei, Decebal, a avut război cu celălalt împărat mare și puternic, Traian, și acesta a ieșit biruitor. În timpul luptelor, ginerele lui Decebal făcea minuni de vitejie. Numai că împăratul Traian cel învingător nu s-a multumit numai cu atât, ci știind că Decebal, cel bătut în război, are o fată atât de frumoasă, de curajoasă și de cuminte, a vrut s-o ia și s-o ducă cu el cu de-a sila.
Prinzând de veste Dochia că împăratul vrea s-o ia și pe ea și că n-are altă scăpare, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace, și-a luat furca-n brâu și turma de oi și-a plecat așa spre munte de parcă era o babă. Și mergând în amiază pe dalbe zăpezi, poposind ziua prin colț de pădure și trecând prin sate în puterea nopții, nimeni n-o cunoștea că-i fată de împărat și credeau toți că nu-i decât o babă nebună care nu știe ce face și s-a pornit așa de capul ei la munte până când încă primăvara nici gând n-avea să vină în acele locuri.
Cât a mers așa la munte, vremea era caldă și frumoasă, și-n fiecare zi Dochia lepăda câte un cojoc până când, în a noua zi, a rămas numai in ie. Atunci, vremea primăvăratică s-a schimbat într-o vreme tare urâtă și s-a pornit un vânt amestecat cu ploaie și omăt și a dat apoi un frig mare care a răpus-o pe Dochia. Ea știa c-o să înghețe, dar nici în ruptul capului, n-a vrut să se întoarcă și să cadă în mâna dușmanului.
Ea s-a rugat cerului s-o preschimbe în stană de piatră. Și cerul a ascultat-o! Dar ea a implorat cerul s-o mai lase încă un pic că mai are ceva de făcut și apoi gata-i să rămână stană de piatră pentru totdeauna. Cerul s-a invoit.
Atunci, fata și-a scos de la brâu doă fire de tort: unul alb și altul roșu. Le-a legat împreună, apoi a chemat Dochia vântul și i-a zis așa: Vântule, slobodule, du-te iute de pe munte și du oamenilor din țara mea acest mărțișor ca ei să știe că primăvara nu este departe, că în curând o să vină la ei și-o să le aducă bunăstare, sănătate, fericire și dragoste… Și vântul a ascultat-o și l-a dus prin sate și orașe.
Stânca Dochia de pe Ceahlău
De-atunci avem noi, românii, acest frumos obicei ca la fiecare 1 Martie să purtăm în piept mărțișoare. Tot datorită acestei legende, femeile își aleg o babă, o zi între 1 și 9 martie care îi va spune cum îi va fi anul. Dacă este frumos afară, vor avea un an bun, plin de realizări. Dacă vremea este mohorâtă, vor avea un an dificil. Însă dacă plouă, vor avea un an bogat pe plan financiar.
Și-acum vă doresc tuturor un 1 Martie fericit!